vineri, 10 aprilie 2015

TRADITII SI OBICEIURI IN SAPTAMANA MARE

7 aprilie, 14:08   Ionuț Cataramă
Creştinii ortodocşi au intrat deja în Săptămâna Patimilor şi ţin cont de vechile tradiţii în Săptămâna Mare. Începând cu ziua de Florii (Duminica Intrării în Ierusalim a Domnului) se intră în ultima săptămână a Postului Paştilor, numită şi Săptămâna Mare, în care creştinii se pregătesc să întâmpine marea sărbătoare a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
Află care sunt cele mai cunoscute tradiţii în Săptămâna Mare, dar şi ce anume este interzis să faci în această perioadă.
Nu se doarme în Joia Mare
Nu se doarme în Joia Mare! În credinţa populară, cine doarme în această zi, Joia Mare, va fi leneş tot anul. De asemenea, se spune că aceste persoane nu vor reuşi să ducă un lucru la bun sfârşit, chiar dacă sarcina e una destul de uşor de îndeplinit.
Se ţine post negru în Vinerea Mare
Credincioşii cred că, dacă ţin post negru în Vinerea Seacă, vor fi feriţi de rele şi vor fi sănătoşi pe tot parcursul anului. Oamenii din Moldova şi Bucovina cred că dacă ţin post negru se vor vindeca de bolile de piele. Acestea sunt doar câteva dintre cele mai cunoscute tradiţii în Săptămâna Mare.
Se trece pe sub masă
Credincioşii care merg la biserică în Vinerea Mare pot trece în genunchi pe sub masa cu Sfântul Epitaf, pentru a le fi iertate păcatele. Trecerea pe sub Masă simbolizează şi coborârea în mormânt a Mântuitorului.
Nu se merge la frizer în Vinerea Mare
Nu se merge la frizer în Vinerea Mare! Superstiţioşii evită să se tundă în Vinerea Mare, întrucât se tem că le va muri cineva din familie. Există, însă, şi zone din Moldova, de exemplu, unde oamenii cred că vor fi feriţi de durerile de dinţi, dacă merg la frizer în această zi. Iată care sunt cele mai vechi tradiţii în Săptămâna Mare!
Spălatul pe faţă după Învierea Domnului
În prima zi de Paşte, dimineaţa, în unele zone din ţară s-a păstrat datina spălării pe faţă cu apa dintr-un vas în care s-a pus un ou înroşit, o monedă de argint sau un fir de busuioc. Conform obiceiului, pentru a fi frumoşi şi îmbujoraţi tot anul, credincioşii îşi freacă apoi ambii obraji cu oul roşu. Bătrânii cred că toţi acei care ciocnesc ouă în prima zi de Paşte se vor întâlni şi pe lumea cealaltă. Potrivit tradiţiei, cei mănâncă un ou cu două gălbenuşuri îşi vor găsi ursitul până la sfârşitul anului. Ţineţi cont de toate aceste tradiţii în Săptămâna Mare!

luni, 6 aprilie 2015

Imagini cu ctitorii bisericii

Aşezarea bisericii la poalele plantate cu vii, de sub dealul Oltului, aici unde Tudor din Vladimir, alături de oştile greceşti, au opus rezistenţă puhoiului turcesc ce venea din stânga Oltului, nu este întâmplătoare. Întemeietorul ei, căpitanul GIURA a făcut parte din oastea lui Tudor şi drept mulţumire lui Dumnezeu pentru victoriile purtate, a ridicat acest sfânt locaş Domnului între anii 1818-1824. Pe aici a trecut Tudor Vladimirescu şi câţiva dintre pandurii lui Tudor Vladimirescu conduşi de Preda Drugănescu alături de eterişti au opus rezistenţă trupelor otomane. Ca omagiu al evenimentelor petrecute la Drăgăşani s-a ridicat, în anul 1884 în parcul din centrul oraşului Drăgăşani, un monument comemorativ. Revoluţia din 1848 ridică la luptă întreaga Oltenie, o parte a locuitorilor din Drăgăşani, aflându-se în armata revoluţionară de la Troianu (în prezent cartier al municipiului Râmnicu Vâlcea) condusă de Gheorghe Magheru fostul căpitan de panduri al lui Tudor Vladimirescu. Tot aici există şi un cimitir, unde se afla o groapă comună, în care au fost înmormântaţi numeroşi martiri. La construcţia ei, au participat atât constructori locali, cât şi specialişti în construcţia de biserici bizantine, arhitect fiind, după cum aflăm din scrierile găsite în cărțile vechi de cult, de meșterul Ion Amman, adus de boierii locali (printre care cel mai de seamă fiind Giura, căpitan de panduri).






sâmbătă, 7 februarie 2015

In fiecare an, in ziua de 30 ianuarie, sunt praznuiti Sfintii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu
Cuvantatorul si Ioan Gura de Aur. Ei au trait la sfarsitul secolului al IV-lea si inceputul celui urmator si fiecare dintre ei a avut o contributie esentiala la teologia crestina, fiind numiti "Protectori ai invatamantului teologic". Cei trei teologi sunt praznuiti si separat, insa, pentru a arata unitatea de invatatura, Biserica a randuit si o zi de praznuire comuna.

In cinstea sfinţilor Trei Ierarhi s-a mai vorbit şi de-a lungul lunii acesteia: la 1 ianuarie sfântul Vasile, la 25 sfântul Grigorie şi la 27 sfântul Ioan Gură de Aur. S-a vorbit şi aseară şi astăzi, însă ei sunt inepuizabili. Aşa de bogaţi…, în viaţa lor aşa de multe fapte au făcut şi aşa de frumos au scris, aşa de mult au scris, încât oricând se poate vorbi cu foarte mult folos despre ei. Opera lor este întinsă, volume întregi. E o colecţie numită Migne, în greceşte şi latineşte, volume întregi din operele lor. Şi aceşti bărbaţi au trăit puţin în comparaţie cu mulţi alţii, sfântul Vasile cel Mare a trăit numai cincizeci de ani, sfântul Grigorie mai mult, optzeci de ani şi sfântul Ioan Gură de Aur şaizeci şi ceva de ani. Insă în aceşti ani au lucrat şi s-au consumat pe ei, aşa cum o lumânare de ceară curată arde luminos şi nestingherit până când se topeşte, până la ultima picătură de ceară. Aşa au lucrat, aşa şi-au mistuit viaţa aceşti mari sfinţi ai Bisericii. Ii prăznuim şi separat, îi prăznuim şi împreună. Ii prăznuim separat pentru că au nişte deosebiri între ei, fără îndoială, sunt trei mari personalităţi. Dar îi sărbătorim şi împreună, pentru că au şi nişte calităţi care îi unesc. Vi s-a mai spus, ceea ce-i uneşte pe ei, pe aceşti trei sfinţi luminători ai Bisericii, sau trâmbiţele Duhului Sfânt, este în primul rând cultura lor extraordinară. Pentru că au învăţat şi ştiinţa veche, păgână, de până la ei şi au adâncit foarte mult sfintele Scripturi care sunt izvor nesecat de înţelepciune şi de idei. Deci această cultură, pe care toţi au avut-o, Vasile, Grigorie şi Ioan, îi uneşte pe toţi. Mai ales că trăiesc în acelaşi veac, veacul IV: cei doi se nasc, sfântul Vasile şi sfântul Grigorie, în 329; sfântul Ioan mai târziu, 347 şi la 407 moare, se stinge undeva în Cucuz.
Deci trăiesc în aceeaşi epocă şi în aceleaşi probleme de atunci: era lumea păgână care trecea către creştinism încet, încet şi, în acelaşi timp, [erau] foarte multe erezii, îndeosebi erezia lui Arie care a tulburat foarte mult Biserica lui Hristos [şi] care câştigase convingând şi pe împăraţii vremii de atunci. Mai ales pe Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare. Şi pe Valens, care a fost contemporan cu aceştia; cu sfântul Vasile cel Mare a avut [Valens] nişte scânteieri, nişte dialoguri, încât şi-a dat seama că atunci abia se întâlnea cu nişte episcopi care cu adevărat ştiau să-şi apere credinţa lor, doctrina în care cred şi pentru care mor.
In această epocă trăiesc toţi [trei], adăpaţi din vechea cultură şi din cea nouă, creştină. Insă fiind aşa de culţi, erau totuşi nişte oameni extraordinar de smeriţi, umili. Ştiau că totul le vine de la Dumnezeu şi nu-şi însuşeau nimic din meritele lor. In acelaşi timp, erau nişte oameni foarte generoşi, iubitori de străini, iubitori de bolnavi, iubitori de săraci, şi unii şi alţii, şi sfântul Ioan, în capitala imperiului şi sfântul Grigorie – a fost şi el patriarh la Constatinopol – şi sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadochiei, patria lui. Foarte milostivi, au îndemnat şi cu cuvântul, rupând pungile bogaţilor şi revărsându-le săracilor, unificând, cât au putut ei să facă într-un timp destul de scurt, rupând aceste diferenţe între bogaţi şi săraci, cum nu ne putem închipui noi astăzi. Erau mari latifundiari care aveau moşii prin alte continente şi robi cu miile şi erau în acelaşi timp săraci şi necăjiţi care abia îşi câştigau pâinea de toate zilele. Au lucrat cu foarte multă energie, cu foarte multă putere, ca să deschidă inimile bogaţilor, să dăruiască acestor mulţimi sărace şi flămânde. Deci foarte generoşi şi iubitori de oameni, foarte omenoşi, aceşti sfinţi Trei Ierarhi.
Şi încă o calitate care a uimit lumea păgână: sfinţenia vieţii lor. Prin post, prin rugăciune, prin renunţarea la sine au devenit cu adevărat vase ale Duhului Sfânt, temple ale Duhului Sfânt cum spune sfântul apostol Pavel, nişte oameni cu adevărat sfinţi, plini de mireasma Duhului Sfânt, în toată fiinţa lor. De aceea au rodit aşa de mult în viaţa lor şi a rămas nemuritor tot ce au făcut ei, şi faptele şi scrisul lor.
Acestea ar fi, în general, calităţile care îi apropie,  însă… totuşi erau deosebiţi.  
Sfântul Vasile avea o statură înaltă, slab, negricios la faţă, cu o barbă mare, neagră — n-a avut timp să se înălbească, a trăit numai cincizeci de ani. Un om însă cu o extraordinară energie, încât nu se puteau ascunde de la ordinele lui: porunca lui era poruncă, trebuiau s-o împlinească numaidecât. Dacă şi împăratul Valens, şi Iulian Apostatul, duşmanii creştinilor, ai dreptei credinţe, nu aveau încotro! Vasile era cu adevărat un stâlp puternic peste care nu se putea trece, o mare autoritate omenească şi dumnezeiască, acest mare Vasile.
Sfantul Grigorie — colegul lui de studii şi prieten iubit, despre care se spunea: „sunt două trupuri, Vasile şi Grigorie, însă un singur suflet”, aşa era de mare această unitate între dânşii, asemănare în ceea ce este frumos şi bun. Sfântul Grigorie era de statură mijlocie, bătrân către sfârşitul vieţii sale, [cu] păr alb, pleşuv… Un ochi era bolnav, a fost lovit de cineva, anume când vorbea în Constantinopol despre Sfânta Treime… Arienii aruncau cu pietre în el, ca într-un netrebnic şi el nu s-a apărat, mergea şi vorbea în cinstea Sfintei Treimi. L-au lovit şi a suferit acest ochi. Insă era un om cu ochi duhovniceşti care au văzut clar Sfânta Treime şi a scris nişte lucruri cu mintea lui ageră care au rămas doctrinarii, au rămas nişte stâlpi, nişte făclii de luminare pentru toate veacurile creştine. O minte extrem de ageră şi în acelaşi timp o fire blajină, o fire duioasă, o fire foarte sensibilă. Sfântul Grigorie era şi un mare poet, a scris peste unsprezece mii de versuri. Viaţa lui toată e scrisă în versuri şi anumite minuni [sunt] povestite de el în aceste versuri. O fire de poet, de filozof şi de adânc teolog.
Sfântul Vasile cel Mare, între altele, pune bazele vieţii călugăreşti de obşte; el însuşi, ca şi sfântul Grigorie, au fost nişte mari călugări în acelaşi timp. 

Sfântul Ioan Gura de Aur
cu statura mijlocie — spune în Viaţa lui — avea capul mărişor, era puţin chel, [cu] părul negru, ochii strălucitori, pătrunzători şi avea îndeosebi o mare energie în a spune adevărul pe faţă. A mustrat pe Eudoxia cea vicleană şi trufaşă, împărăteasa Bizanţului care I-a şi aruncat de două ori în exil; datorită ei sfântul Ioan a murit mai devreme decât trebuia, aruncat într-un exil departe de patria lui şi de tronul său patriarhal. Insă sfântul Ioan avea o fire totuşi blândă cu cei săraci, cu cei necăjiţi, cu cei bolnavi, cu cei care aveau nevoie de ajutor, dădea tot ca să fie ajutaţi cu adevărat. Era foarte bogat, ca şi Grigorie şi ca Vasile cel Mare [care] au dat tot. Sfântul Ioan şi-a vândut averea sa şi a împărţit-o la săraci toată. A făcut case de milostenie, case de îngrijire a bolnavilor, a săracilor, a bolnavilor irecuperabili din Constantinopol, încât era un om cu adevărat dăruit altora. In predicile lui pe care le-aţi mai auzit, găsea toate mijloacele oratoriei lui extraordinare ca să-i convingă pe păcătoşi să se întoarcă la calea cea bună, plăcută lui Dumnezeu. El mustra, însă mustra cu foarte multă blândeţe, foarte multă bunătate, încât de la el plecau oamenii convinşi că trebuie să asculte de cuvântul lui, că e cuvântul lui Dumnezeu. Spre deosebire de ceilalţi, sfântul Ioan Gură de Aur ne covârşeşte cu graiul lui, cu puterea lui de evocare, de oratorie. Din ceea ce spun biografii lui de atunci şi de mai târziu, sfântul Ioan a rămas neîntrecut ca orator al Bisericii. Era mare orator în vremea aceea, Libanius, care i-a fost profesor de oratorie în vremea lui, însă de la el, de la Libanius încoace, sfântul Ioan a rămas cel mai mare orator al lumii, creştine în special.

sursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/11/13/sfantul-ioan-gura-de-aur-cuvantul-incomod-al-adevarului-si-grija-neadormita-pentru-oile-cuvantatoare/
BOTEZUL DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS 
SAU BOBOTEAZA

Boboteaza marcheaza sfarsitul ciclului asa-numitelor 12 zile ale sarbatorilor de iarna, care incep pe 24 Decembrie in Ajunul Craciunului. In limba greaca, cuvantul Boboteaza este supranumit Teofanie sau Epifanie care se traduce prin Aratarea Domnului, si anume a Sfintei Treimi.
De Boboteaza exista obiceiul cand preotul vine cu Iordanul sau Chiraleisa. Pana in momentul cand ajunge preotul si sfinteste masa, nimeni nu are voie sa se atinga de mancare, iar unele bucate sunt adaugate la hrana animanelelor. Acest obicei se practica pentru protejarea animalelor de boli si pentru a fi bune de prasila.
Mai demult, de indata ce preotul termina de rostit Troparul Botezului si stropirea cu agheasma in casa si pe gosopdari, acesta era invitat sa se aseze la masa.
Conform datinilor stramosesti, de Boboteaza credinciosii nu trebuie sa spele haine. Mai mult, apa sfintita luata are in aceasta zi puteri miraculoase. Aceasta nu se strica niciodata.
Cu prilejul Bobotezei se obisnuieste ca toate apele sa se sfinteasca, in timp ce preotul se duce la un rau sau o apa unde va arunca crucea. Conform traditiei, mai multi barbati se arunca in apa ca sa o aduca inapoi, iar cel care reuseste sa scoata crucea din apa se spune ca va avea noroc tot anul.

PRIMA ZI DIN ANUL 2015 

LA MULȚI ANI TUTUROR ! 

Taierea imprejur cea dupa trup a Domnului


Prima zi din an are pentru crestinii ortodocsi o intreita semnificatie: mai intai este praznicul imparatesc al "taierii imprejur" a Pruncului nascut in ieslea Betleemului, apoi este ziua Sfantului Vasile cel Mare, arhiepiscopul orasului Cezareea Capadociei, precum si inceputul Noului An. Dintre toate, cea mai mare importanta o are, desigur, Taierea imprejur. Cand pruncul Iisus s-a facut de opt zile, a fost taiat imprejur, pe de o parte pentru ca sa implineasca legea, pentru ca "n-am venit sa stric legea, ci s-o implinesc", iar pe de alta parte pentru a astupa gura ereticilor care ar fi putut spune mai tarziu ca Domnul nu a luat fire omeneasca. La implinirea celor opt zile se punea si numele copilului.